Pretuiesc dragostea ta: A scoate prietenia din viaţă e ca şi cum am scoate soarele din lume.
Timpul şi Sufletul... Timpul este prea lent pentru cei care aşteaptă, prea iute pentru cei care se tem, prea lung pentru cei care se plâng, prea scurt pentru cei care sărbătoresc. Dar, pentru cei ce iubesc, timpul este o eternitate.(William Shakespeare) Iar Sufletul, este o scânteie divină ce şi-a uitat aripile în inima Creatorului, ...rămânând cu două răni adânci ce sângerează lumină.
Ne plang copacii in gradina, de dorul frunzelor pierdute,
De golul presarat prin ramuri si cuiburi parasite-n zori,
Si par stinghere raze lucii, pe umbra noptilor cernute,
Facand sa para-ntreg orasul, lacasul tristelor comori.
Noi suferim de nostalgie si mai iubim natura moarta,
Chiar daca toamna-i o printesa, in par cu frunze ruginii,
Suntem ostateci in castelul, ce-l vom cladi in alta soarta,
Si-ascundem ganduri pe la tampla, de dorul altor herghelii.
Se-aude clipa cum ofteaza, cand ne iubim la nesfarsit,
Pe trepte coborand in suflet, ne strecuram inspre trecut,
De teama ca-ntr-o amintire, un chip senin a adormit,
Si-mi va fi greu sa cresc din nou, in toamna vechiului sarut.
Pe soclul frunzelor uscate, ne vom urca privind peste copaci,
Purtand o mantie de stele, lasand speranta-n grija nimanui,
Si-n toata-aceasta nebunie, sa-mi dai cuvintele cand taci,
Sa nu ranesc singuratatea, crescuta-n lacrimi de statui.
Daca stele de pe cer vor cadea, daca lumea se va sfarsi, atunci si numai atunci te voi uita si nu te voi mai iubi!
Tot ce e in sufletul meu este aici si asta nu cred ca se va schimba curand, cum nici eu nu sunt genul care sa ma schimb.
Lacrimi amare imi acopera ochii cand noapte la tine stau si privesc, iar somnu-i departe nu pot sa-l apropii si doar la tine stau si ma gandesc.
Nimeni nu stie ca un zambet poate ascunde o mie de lacrimi.
Nimeni nu-ti cunoaste suferinta si nimeni nu are cum sa ti-o inteleaga cu adevarat, pentru ca nimeni nu a fost in locul tau.
Nimeni nu stie ca adormi noptile chinuit de framantari.
Nimeni nu se bucura pentru fericirea ta asa cum te-ai astepta. De aceea e mai bine sa iti imparti fericirea cu cine nimeni nu stie pentru ca tot un alt nimeni te va invidia.
Nimeni nu stie ca tu iti doresti de la viata doar simplitatea existentei, nimeni nu stie ca iti trebuie atat de putin ca sa fii fericit.
Nimeni nu isi poate da cu parerea despre viata ta, pentru ca nimeni nu a trait in locul tau.
Nimeni nu stie ca tu pentru cineva anume insemni totul, pentru ca unii stiu doar cum e sa fii nimeni.
Nimeni nu isi poate da cu parerea despre omul de langa tine, pentru ca nimeni nu il poate cunoaste cum il cunosti tu.
Nimeni nu stie cat poti si cat vrei sa arati.
Nimeni nu stie ce vrei tu de la tine si ca ambitiile tale sunt diferite de ale altora.
Nimeni nu va pune nevoile tale pe primul loc, dar orice nimeni ar vrea ca tu sa pui nevoile sale pe primul loc.
Nimeni nu stie ca doar un suflet curat te poate vedea curat, pentru ca cei care au noroi in suflet nu pot vedea clar.
Nimeni nu stie ca uneori esti inconjurat de multi prieteni, dar ca nimeni de acolo nu iti este prieten.
Nimeni nu stie ca existi, decat daca-i provoci. Cand vei face o fapta buna, nimeni nu va observa, dar cand vei gresi, o lume intreaga va fi cu ochii pe tine.
Nimeni nu este perfect, dar orice nimeni are impresia ca este perfect.
Nimeni nu stie ca pentru a-ti arata sinceritatea sufletului ai nevoie tot de un suflet sincer.
Nimeni nu te cunoaste atat de bine incat sa isi permita sa vorbeasca despre tine in lipsa ta.
Nimeni nu are dreptul sa iti judece alegerile si ratiunile inimii.
Nimeni nu stie cat si cum iubesti, pentru ca nicio iubire nu seamana una cu cealalta.
Nimeni nu iti intelege nevoia de afectiune, dorul de cineva sau singuratatea.
Nimeni nu stie ca nu astepti nimic de la nimeni, dar ca ai fi atat de fericit sa primesti ceea ce meriti.
Nimeni nu stie ca o poti lua de la capat in fiecare zi.
Te iubesc in zorii fiecarei dimineti cand viata ma obliga sa ies de sub vesmantul viselor si sa traiesc…
Te iubesc si-atunci cand, cautandu-te, nu te gasesc printre oamenii ce misuna in jurul meu fortandu-ma sa ma alatur ritmului lor…
Te iubesc atunci cand, in gand, ochii tai imi zambesc a apropiere atat de clara incat am impresia ca, de-as intinde mana, te-as putea atinge…
Te iubesc la ceas de seara cand dorul de tine-mi strange inima ca intr-o menghina si neputinta de-a schimba ceva imi paralizeaza sufletul…
Te iubesc cand, in colturi diferite ale lumii fiind, imbratisarea aceleasi luni ne-aduce impreuna si cerul plin de stele ne imbraca pe-amandoi…
Te iubesc cand vocea ta-mi sopteste simplu “si mie mi-e dor de tine” si, in mine, butonul ce stavileste nebunia sta sa sara…
Te iubesc cand claritatea lucrurilor imi orbeste fiecare coltisor al mintii si mi-arunca sufletul intr-o furtuna de deznadejde…
Te iubesc si-atunci cand albastrul cerului senin mi-apasa umerii cumplit si gandul la tine mi-e povara si chin si neresemnare…
Te iubesc cand esti departe si distanta mi te-aduce aproape si apropierea ta imi da liniste si neliniste, si pace si zbucium…
Te iubesc cand degetele tale mi-ating fin obrazul si dragul din ochii tai se revarsa asupra-mi insufletindu-ma…
Te iubesc cand sufletul alearga nebun spre tine si pasii ma obliga sa merg, sa tot merg, in directia opusa…
Te iubesc. Si stiu, si stii. Si asta, oricum, nu schimba nimic.
Ma uit la mine si nu ma recunosc. Nu-mi dau seama de ce ajung mereu acolo, pe drumul acela catre nicaieri. Mi se spune ca depinde doar de mine sa fiu altfel. Ca eu singura trebuie sa gasesc, in mine, resursele care sa ma ajute sa schimb totul. Dar nu reusesc. Da, stiu, cel mai usor lucru e sa spui ” nu pot “. Insa, nu e ca si cum n-as fi incercat sa fac nimic. Din contra, am incercat totul. Am incercat sa fug si sa ma prefac ca ceea ce e, nu e, de fapt, am incercat sa stau pe loc, sa iau lucrurile asa cum sunt, am luptat cu mine, cu tot din jur, sa schimb ceva – si-am ajuns, de fiecare data, tot acolo. Pe drumul catre nicaieri. Si-n momentul asta, pur si simplu, NU STIU ce ar trebui sa fac, ce as mai putea sa fac. Ma simt obosita, sfarsita si satula. Da, cumplit de satula. Gandul ca, dupa o vreme de epuizare psihica, ca cea in care sunt acum, va urma o alta furtuna, ma inspaimanta.
Si revin, intotdeauna, dupa o astfel de furtuna si, cel putin aparent, viata isi continua trecerea. Insa, stiu ca sunt, de fiecare data, tot mai ciuntita sufleteste. Si tot mai putin capabila sa fac fata la astfel de furtuni.
Nu vreau, azi, sa ma plang, si nici sa-mi plang de mila. Nu cer nimanui nimic. A fost o vreme in care credeam ca pot primi ajutor de la cei din jur, si l-am cerut. Si l-am primit. Poate n-a fost ajutorul de care aveam nevoie sau, poate, nu ma poate ajuta nimeni. Nu daca nu vreau eu sa fiu ajutata – mi se spune. Dar eu sunt ceea ce sunt. Sunt ceea ce simt. Si simt. Si, probabil, cat timp voi simti asa cum simt, viata mea va insemna acelasi carusel de trairi – ba avanturi nebunesti, explozii de traire, ba pauze de viata, epuizari sufletesti insa, nicidecum, nu va insemna trai calm, cumpatat psihic, linistit si impacat. Nu stiu cat, cum si pana cand. Cat despre “de ce “, ce rost mai are aceasta intrebare?
Unii oameni se nasc singuri. Cu singuratate in suflet. Se inconjoara ani de zile de oameni, de galagie, de agitatie ca sa alunge singuratatea. O singuratate care-i urmareste pas cu pas. E ca o umbra, de care n-ai cum sa scapi. Si e doar o amagire, de singuratatea din suflet nu poti sa fugi, e parte din tine.
Singuratatea mea face parte din mine. Ca sunt fericita (poate, fericirea aceea ca stare exceptionala, de care vorbesti tu, Camelia) sau trista (stare pe care o cunosc eu, asa de bine), singuratatea e mereu cu mine, mereu prezenta. Uneori, in toiul unei petreceri ma simt cumplit de singura si oamenii, aproape fizic, nu mai ajung la mine. Alteori, viata imi poarta pasii pe strazi aglomerate, pline de oameni, tocmai ca sa fiu singura. Singuratate intre oameni, cred ca e ceea ce ma caracterizeaza. Ma simt mai singura intre oameni decat intr-o camera goala. Fug de oameni, ca sa fiu singura. Fug spre oameni, ca sa fiu singura.
Atunci cand singuratatea imi copleseste sufletul, tac. Tacerea – singuratate. Si orice vorba ma doare. Orice cuvant care violeaza tacerea adanceste singuratatea. Si o transforma. O urateste.
Uneori, o singuratate necesara, placuta, linistitoare. Momente de singuratate in care nu te simti singur. Pentru ca esti cu tine. Cu gandurile tale. Cu trairile, cu sentimentele. E singuratatea pe care o doresc, o caut. E singuratatea care, insotita de lacrimi, de zambete, de tipete de bucurie sau furie, linisteste furtunile sufletului. Il alina, ii da imboldul acela, atat de necesar, pentru a putea merge mai departe.
Alteori, o singuratate dureroasa, crunta. O singuratate care te omoara, clipa de clipa. Pe care ai vrea sa o alungi dar nu poti. Se tine scai de tine. Incerci sa scapi, cauti, strigi dupa ajutor… dar nu e nimeni sa te auda. Esti singur. Asa cum nu doresti. Si-ti vine sa urli de durere. Si-ai prefera o durere fizica. Care n-ar putea sa doara ca singuratatea pe care o porti in suflet.
Peste ani si ani ma voi gandi cu nostalgie la tot ce am lasat pretutindeni si nicaieri… randuri prafuite, pe rafturile inimii cuiva.A durat mult pana sa indraznesc a scrie,dar poate am avut nevoie de durere pentru a o face. Mi-am cuibarit gandurile,in palmele trecutului,pe o perna din departari,sperante,dorinte si nevoi. Nu vroiam sa dorm,ca nu cumva noaptea sa mi te fure,vroiam sa te vad,sa te simt,sa respir aer cu miros “de tine”… Am inchis ochii,mi-am ascuns in zambet lacrimile sufletului,esti departe – vreau sa te ating pentru ultima data,dar ma opresti.Cu o voce aspra imi reamintesti ca nu exista prima si nici ultima data.In clipa aceasta ma tem de tot si de toate…Uneori simt ca durerea e singura traire sincera din sufletul meu si ca toate sentimentele frumoase sunt doar un praf aurit pe care il suflu pe fata ei din cand in cand. Intalniri pe aripi de vise… eu ti-am aflat intr-o zi seninul si am ramas dezbracata de vise la marginea drumului tau, asteptand sa ma vezi,cu aripile fluturelui zdrentuite de vantul aspru. Dragostea dupa care tanjesc,e doar un paradis transformat in cenusa…o inima plina de iubire intr-una plina de regrete.Prezentul… o inchisoare… viitorul… pentru mine doar agonie… zambet… ceva uitat in amintirea timpului;promisiuni pe care nimeni nu le-a respectat, dureri pe care le-am alinat si dureri pe care le-am ignorat pentru ca nu le puteam stapani pe ale mele, lacrimi pe care le-am varsat si lacrimi pe care le-am inghitit indiferent de cat de amare erau.
Nu ma astept la aplauze,pentru un violonist ce nu-si termina cantarea datorita corzilor rupte,nici macar la ganduri … poate doar la ochi,ce au sa “vada”.
Sarutul ochilor!
Tacutul juramant al amintirii a sadit tristete-n mine si tristetea mi-a ruginit sufletul.
Deci, sa nu ii.
In urma ta-mi doresc doar pace surda, stropii de amar ii vreau pierduti.
Deci, sa nu vii.
Haina vesnicului dor vreau sa mi-o desprind din pori, printre orele pustii si reci sa ma pierd.
Deci, sa nu vii.
Cuvintelor de povara le inchid usa sufletului, cu a vietii prefacatorie nu vreau sa ma mai amagesc.
Deci, sa nu vii.
Gandurile de iubire pe taramul resemnarii am izolat, dorul de implinire vreau sa-l smulg din suflet.
Deci, sa nu vii.
In culoarea singuratatii voi imbraca tot cerul trairilor si amintirile vor pluti spre nicaieriul ce si-a facut loc in mine.
Deci, sa nu vii.
Spre pierdere m-am lasat sa curg si parfumul amaraciunii mi-a imbatranit inima.
Deci, sa nu vii.
Semne de seninatate nu-mi mai stralucesc in privire si-n suflet nu mai respira credinta de mai bine.
Deci, sa nu vii.
Anotimpul trairii m-a-nghetat si vocea-mi care striga nimic nu mai are a spune.
Deci, sa nu vii.
Sperante fara viata se rostogolesc pe obrajii franti, fruntea mi-e pustie si dorintele arzatoare au disparut.
Deci, sa nu vii.
Deci, sa nu vii. Caci, de vei veni, sperantele-mi vor prinde aripi si se vor zbate sa zboare. Doar pentru a muri. Iar.
Deci, sa nu vii. Lacrimile mi s-ar transforma in zambet si inima ar fremata de dor de viata. Doar ca sa se pietrifice. Iar.
Deci, sa nu vii. Toamna timpului care-mi imbratiseaza sufletul se va vrea prefacuta-n primavara. Doar ca sa inghete. Iar.
Deci, sa nu vii. Visele s-ar trezi din amorteala si sufletul ar gasi bucurie de-mplinit. Doar ca sa se piarda. Iar.
Deci, sa nu vii. Caci, de vei veni, ceea ce-ai gasi n-as fi eu dar din cenusa as renaste si lumea as infrunta. Iar.
Deci, sa nu vii.
E prea tarziu, pentru mine. Stiu azi. E trist dar stiu. Si nu plang, nici nu cersesc. De acceptat, probabil, nu voi putea accepta niciodata. Sunt un om intreg doar aparent. Da, am doua maini, am doua picioare, am urechi, ochi, gura, nas, vad, vorbesc, aud, merg, socializez, traiesc, gandesc, respir. Dar sunt un om intreg doar pe dinafara. Tot ce am pe dinauntru e putred, e degradat intr-un hal de nereparat. Sunt bucati din suflet ce-mi lipsesc cu desavarsire si nu e chip sa le regasesc vreodata. Sunt perfect constienta de asta.
Da, stiu bine ca invatam sa traim cu nefericirile, cu deziluziile noastre. Stiu bine ca avem capacitatea de-a ne ridica de jos si de-a merge mai departe, mereu mai departe pe drumul vietii nostru, ca stim bine sa ne prefacem ca e bine chiar cand nu e doar de dragul unei vieti… satisfacatoare. Ne multumim cu ceea ce se poate sa capatam, chiar daca sunt doar faramituri care nici nu se-apropie macar de ceea ce ne-am dori sa fie. Nu, nu-mi spuneti ca depinde doar de noi sa luptam pentru a schimba situatia – uneori toata determinarea, toata hotararea si toate dorintele din lume nu ajung.
Fericirea, aia pentru ca ne zbatem clipa de clipa, aia de care ne-amagim ca avem parte, aia pe care, poate, nici nu putem sa o recunoastem… stiu acum bine ca, pentru mine, nu mai e cale care sa ma duca la ea. Si stiu tocmai pentru ca am intrezarit-o, tocmai pentru ca o cunosc, pentru ca pot sa o identific, sa o diferentiez dintre toate celelalte care alcatuiesc viata. Sunt clipe, de-alea neasteptate, cand viata iti arata o cale, una total diferita de celelalte, care te duce la ceva aparte, intr-un loc in care iti dai seama ca aia e esenta vietii. Cica, ti se cere curajul de-a merge pe drumul ala, inconstienta si sensibilitatea de-a intelege… Poate n-am avut destul curaj, poate n-am fost destul de hotarata, poate, cine stie… insa stiu acum ca degeaba ma zbat sa scap de ceva ce simt si simt cu toata fiinta mea. Parca, cu cat ma impotrivesc mai mult, cu atat vin toate mai navalnic peste mine.
Simt, da. Si-n acelasi timp stiu. Stiu ca e prea tarziu. Prea tarziu sa mai sper. Si, totodata, prea tarziu sa mai cred ca ceea ce simt o sa dispara. N-are cum. Face parte din mine.
Nu, nu-mi spuneti ca-i doar o vorba, nu-mi spuneti ca trebuie sa am rabdare, ca timpul le rezolva pe toate, ca vine, cu vremea, vindecarea, ca sufletul invata iar sa traiasca, sa iubeasca iar – pentru asta ar trebui, cred, sa se nasca din nou – si ca, nu se stie cand, fericirea va bate la usa mea. Ca nu e niciodata prea tarziu. Nu. Nu-mi spuneti ca trebuie sa-mi gasesc implinirea bucurandu-ma de lucrurile marunte pe care viata se indura sa mi le ofere, nu-mi spuneti ca fericirea poate fi inlocuita cu diferite surogate, ca e bine sa ne mintim ca ne e bine hranindu-ne cu resturi de viata atunci cand stim foarte bine ca ne lipseste ceea ce poate face din banalitatea existentei noastre ceva extraordinar.
Nu. Azi prefer sa fiu constienta de ceea ce ma doare, azi prefer sa recunosc, fata de mine macar, ca sunt un om nefericit si sunt asa nu pentru ca n-as avea taria sa imi vad de viata – pentru ca asta, de fapt, fac – ci pentru ca sunt constienta – si sentimentul asta de constienta e ceea ce ucide – ca e in zadar. Orice. Azi prefer sa traiesc acceptand ca sunt asa cum sunt. Un om cu sufletul ciuntit. Cu un dor ce se zbate cumplit intruna in mine. Cu o durere care ma sfasie pe dinauntru. Cu o iubire ce nu poate sa moara.
Asta sunt. Azi, doar azi, ma accept asa cum sunt. Si merg mai departe.
Ce sunt lacrimile? Oare ele sunt doar niste picaturi de apa sarata care ne arata suferinta sau, de ce nu, bucuria unei persoane? NU! Lacrimile ajung sa “curete” sufletul oamenilor si bineinteles, al meu, in situatiile critice sau pline de fericire; ne ajuta sa patrundem adanc in noi si sa ne aratam noua insine ca suntem capabili sa simtim ceva. Dar oare ce inseamna “a simti”? Ce simte o persoana? De ce ajunge la lacrimi? De unde vin lacrimile ? Oare aceste “notiuni” vor fi vreodata definite? Cine are dreptul si puterea sa le defineasca? Oare noi ne cunoastem intr-atat incat sa afirmam ca ne cunoastem? Exista vreo persoana care se cunoaste cu adevarat ? Mereu imi voi pune aceste intrebari si nu cred ca voi gasi vreodata raspunsurile! Cand voi reusi sa ma “adun”, sa-mi “adun” gandurile, atunci poate voi gasi raspunsurile pe care le caut. Acum, revenind la lacrimi, eu ma intreb : “Carei mame nu-I curge macar o lacrima cand isi vede pentru prima oara pruncul? Sau cand il vede facand primii pasi ?” Lacrimile sunt manifestarea sufletului. Oare cand privim marea pentru prima data, nu plangem de bucurie ? Dar, cum exista lacrimile bucuriei, asa exista si lacrimile de durere. Oare ochii nostrii nu se umplu de lacrimi atunci pierdem o fiinta draga? Oare o data cu noi nu plange si sufletul nostru? Ce ne poate inunda mai adanc ochii decat lacrimile suferintei? Si Fecioarei Maria i-au curs lacrimile cand si-a vazut fiul rastignit. Oare exista om pe lumea asta pe care nu l-a incercat durerea? Si cum se manifesta acea durere, daca nu prin lacrimi?! Sufletul nu se usureaza de greutatea pacatelor atunci cand plangem? Inima noastra nu devine mai buna, fiinta noastra nu se umple de caldura? Cum Dumnezeu a creeat tot ceea ce ne inconjoara si omul, asa a creeat si lacrimile care fac parte din noi, din fiinta noastra. Ele isi au rostul lor, il ajuta pe om sa-si depaseasca situatiile limita, sa-si purifice sufletul, sa-l spele de rele si sa-l inunde de bucurie. Lacrimile apar de la nastere : noi ne nastem plangand si se termina o data cu moartea. Cand suntem copii ele ne inunda mai des ca niciodata fata : Care copil nu plange atunci cand isi pierde o jucarie sau cand este certat de parinti? Care copil nu plange cand isi rupe genunchii, atunci cand invata sa mearga ? Asemenea copiilor, plang si batranii. Uneori cu lacrimi isi spala neputinta, singuratatea.
Casnicia poate fi minunata numai daca tu si partenerul tau de viata sunteti constienti de personalitatile voastre si circumstantele in care v-ati cunoscut unul pe celalalt.
Cand o relatie este stabila, cei doi se sprijina reciproc, orice situatie din afara este dezbatuta si comentata, iar caminul reprezinta fara indoiala locul unde consecintele faptelor de viata negative se remediaza sau se incheie. Orice situatie buna sau dificila e impartasita.Comunicarea verbala este sustinuta, iar sexul, legatura importanta in cuplu si cel care desparte o prietenie de o frumoasa poveste de dragoste, da savoare, bucurie si implineste in mod plenar comunicarea.
Existenta celuilalt aduce lumina in propria existenta, iar gandul ca se afla cineva care ne este refugiu si ne sustine neconditionat ne asgura echilibrul si confortul psihic necesar pentru a infrunta cu zambetul pe buze destinul si viata insasi!Schimbarea apare treptat, asemeni unei picaturi de apa care se infiltreaza la baza unui edificiu, si se manifesta prin scaderea graduala a atentiei pentru partener, care inceteaza sa mai fie centrul universului nostru.
Ea poate surveni insa si brusc, din cauza unui context de viata cum ar fi un eveniment de serviciu care tine mintea ocupata si seaca energia, un conflict interior, insatisfactiile profesionale, supararile de orice fel, suma de neimpliniri. Aparent fara motiv, se declanseaza o avalansa care ingroapa empatia emotionala a cuplului indiferenta si dezinteresul fiind dominantele momentului.
Dar, ca in orice furtuna, exista semnale prevestitoare - lipsa entuziasmului, a dialogului, interiorizarea, sexul obligatoriu de rutina, disparitia subiectelor de discutie, evitarea plimbarilor impreuna, incetarea oricarei forme de comunicare, inclusiv a dezbaterilor in contradictoriu - care luate in seama pot preveni si solutiona criza.Dar si pentru acest fapt este nevoie de implicare, grija, responsabilitate fata de relatie si daca resursele sunt limitate este indicata solicitarea ajutorului unui specialist in terapia de cuplu.
Cand situatia este mai grava, adica distantarea emotionala s-a produs, consilierea de specialitate este necesara deoarece asigura descoperirea cauzelor care au condus la depresia relationala.Paradoxal, traiul in comun presupune obiective comune si se metamorfozeaza intr-un trai individual din cauza insingurarii in cuplu.
Fiecare din cei doi parteneri isi continua viata impartind spatiul cu celalalt, ajuns un strain cu care s-a obisnuit, cu care comunica administrativ si numai strictul necesar si de care nu s-ar desparti pentru ca se deruleaza proiecte comune incepute odinioara si nici nu exista suficiente cauze in favoarea intentarii unui divort. Evident, solutii exista si in acest caz si trebuie stabilit de comun acord obiectivul de a relansa relatia.
